Andrei Șerban este unul din actorii de referință ai teatrului politic local și unul din co-fondatorii Macaz, cea mai importantă platformă de teatru politic din România. Pentru el, actoria este o artă cu mize sociale explicite, un instrument prin care oamenii sunt conștientizați asupra problemelor cu care se confruntă anumite segmente ale populației. Etnia sa romă nu l-a împiedicat să-și urmeze visul artistic, ci l-a sensibilizat cu privire la inegalitățile și discriminările constante cu care se confruntă anumite categorii sociale. Este atașat de trupa PlayHood și lucrează în prezent la Povestea Gaborilor din Telciu, în care vor performa și câțiva membri ai trupei din Ferentari.
Niko G. a stat de vorbă cu Andrei despre activism și nevoile teatrului independent din România, precum și despre soarta unui tânăr rom într-o societate care încă se chinuie să-și deconstruiască mecanismele rasiste și clasiste.
Andrei, ești un actor de etnie romă. Ce impact a avut asta asupra carierei tale?
Cu siguranță, a avut și are un impact pozitiv. Etnia romă, din care fac parte, este una dintre cele mai dezavantaje economic și discriminate etnii. Odată ce am învățat despre cei 500 de ani de sclavie, lipsa împroprietăririi după abolirea sclaviei, genocidul și deportările din Al Doilea Război Mondial, accesul inegal la resurse cu care s-au confruntat cei de etnie romă, am devenit mai conștient și mai atent la inegalitățile sociale. Îmi aleg subiecte și echipe cu care lucrez pentru a trage semnale de alarmă în privința asta, astfel că spectacolele la care am lucrat și lucrez au și o importantă miză personală pentru mine.
Fiind rom invizibil, adică am privilegiul de a avea pielea albă, ceea ce a făcut ca majoritarii să nu mă identifice ca fiind rom, de aceea nu am fost discriminat pe piața muncii sau distribuit pe roluri stereotipice, așa cum cel mai frecvent se întâmplă persoanelor rome. Am lucrat 5 ani la o agenție de casting și am putut observa că persoanele care aveau tenul închis la culoare nu treceau de procesul de selecție sau, dacă treceau, erau distribuite în roluri negative.
Ai declarat în câteva rânduri că, pentru tine, teatrul este o formă de activism. Care sunt mizele teatrului social-politic pe care îl practici?
Cred că una dintre principalele mize ale teatrului pe care îl practic este de a da glas comunităților și persoanelor care sunt ignorate și împinse la margine de către sistem. Teatrul nu poate crea politici la nivel legislativ, dar poate trage semnale de alarmă acolo unde există inegalități și poate trezi conștiința publicului, care se poate solidariza, la rându-i, pentru a deconstrui rasismul cu care etnia romă se confruntă. Teatrul pe care am ales să îl fac își propune și să redea demnitatea unor grupuri și persoane care sunt nedreptățite de societate. Prin politica de cost a biletelor (deloc accesibile pentru persoanele care trăiesc pe salariu minim) și repertoriul de texte clasice, teatrele de stat se adresează un public elitist, privilegiat din punct de vedere economic. Teatrul pe care îl practic de mai bine de 15 ani își propune să ajungă la persoanele care nu au acces la producțiile culturale din motive financiare sau din lipsă de infrastructură—așa cum se întâmplă în mediul rural, unde casele de cultură au fost abandonate.
Ești unul din co-fondatorii Macaz, cea mai importantă platformă de teatru politic la nivel local și național. Când anume te-ai activat, ca să zic așa, politic? Când ai început să vezi propriul struggle ca parte din ceva mai mare și, eventual, încărcat ideologic?
Așa cum am spus și în alte interviuri, am descoperit teatrul politic împreună cu colegele și colegii de la Stagiunea de Teatru Politic: Mădălina Brândușe, Alexandru Fifea, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, Alexandru Potocean și David Schwartz. Asta se întâmpla acum 15 ani, la sfârșitul facultății, când am început primele noastre colaborări. Au fost primele spectacole la care am lucrat și care aveau subiecte ignorate în discursul public, deci și în teatrul românesc. Vorbeau despre evacuările abuzive din cartierul Rahova-Uranus, despre comunitățile din Valea Jiului, aflate la limita dintre supraviețuire, migrație și dispariție, etc. Ulterior, am început să citesc lecturi de stânga și să îmi pun astfel bazele educației politice. Conștiința politică a născut, la rândul ei, nevoia de a lupta împotriva inegalităților. Astfel, teatrul a devenit pentru mine o formă de activism care luptă pentru justiție socială.
Cu ce probleme se confruntă azi teatrul independent din România și cum ți-ai dori să arate el peste, să zicem, 10 ani?
Teatrul independent este subfinanțat și expus unei incertitudini financiare permanente. Există insuficient de puține resurse de finanțare, principala sursă fiind fondurile oferite de Administrația Fondurilor Naționale Culturale (AFCN), instituție care finanțează proiecte culturale pe baza unor competiții organizate bianual și care întrețin supraviețuirea la limită a sectorului. Mi-aș dori, în primul rând, să existe mai multe linii de finanțare. Teatrele independente ar trebui să primească subvenții directe de la stat, de la Ministerul Culturii sau de la autoritățile locale, cel puțin pentru plata chiriei și a utilităților, pentru a fi susținute să continue munca socio-politico-educațională pe care o fac, deja, de mulți ani.
Ai jucat în spectacolul „Bambina, regina florilor”, în cadrul festivalului Caleido. Este istoria romilor boldeni și a uneia din cele mai faimoase florărese ale României. De ce crezi că e important ca oamenii să afle poveștile acestor comunități? Cine crezi că ar trebui să vorbească în numele romilor și cum anume ar trebui s-o facă?
Bambina este una dintre cele mai importante florărese ale României din perioada socialistă. A fost furnizoarea oficială a Elenei Ceaușescu, dar și cea care în ’94 a revoluționat comerțul cu flori din România. Este o femeie romă care deconstruiește foarte multe clișee atribuite femeilor rome. Bambina a fost o femeie de afaceri de mare succes, care împreună cu alte femei rome a construit un imperiu din comerțul cu flori. Spectacolul arată o comunitate care are în centru femeile, ceea ce nu vedem foarte des pe scenele teatrelor din România.
Istoriile romilor, cu mici excepții, nu contează sau sunt ignorate. Imaginea romilor din media este una negativă și profund stigmatizată, producțiile artistice care vorbesc în numele romilor, fără a avea în echipă persoane rome, sunt cel mai des, stereotipice și jignitoare la adresa noastră pentru că abordarea este una superficială și din exterior. De aceea, este foarte important să ne autoprezentăm. Să ni se ofere spații de exprimare pentru poveștile romilor, spuse de romi.
Ferentariul este unul din locurile din București în căutarea nu doar a unei sorți mai bune, ci și a unei voci. Ai vreo poveste personală care să-l implice? Proiecte de teatru, activism sau voluntariat desfășurate aici?
Am urmărit activitatea trupei PlayHood încă de la începuturile sale și îmi doream foarte mult să lucrez cu această echipă. Anul acesta o să co-regizez, împreună cu Mădălina Brândușe, Povestea Gaborilor din Telciu. Spectacolul are la bază un text pe care l-am scris și documentat amândoi în cadrul programului „Culese din Telciu. Rezidențe de cercetare și creație artistică”, organizat de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale. Din echipa spectacolului vor face parte și doi membri ai trupei PlayHood din Ferentari. Îmi doresc foarte mult ca acest proiect să fie primul dintr-o serie lungă de colaborări.
Ce ar avea Ferentariul de spus lumii? Ce anume din identitatea locului crezi că ar merita promovat?
Cred că Ferentariul are multe de spus pentru că s-a săturat de prejudecata că e un ghetou al Bucureștiului. Pentru o bună parte din societatea românească, cunoașterea experiențelor de opresiune și rezistență ale romilor care trăiesc în Ferentari ar fi un bun prilej pentru a-și conștientiza mecanismele rasiste și clasiste cu care tratează alți membri ai societății.
Cunoști foarte bine contextul familial și social al unui tânăr de etnie romă din România, îi știi dificultățile dar și părțile mișto, îți poți imagina tipul lui de „luptă”. Plecând de la memoria propriei adolescențe, ce i-ai spune astăzi unui tânăr cu aspirații artistice din Ferentari? Cum supraviețuiește el contextului și cum își îndeplinește visul?
I-aș spune să își continue lupta și să fie conștient că, deși nu a plecat cu șanse egale în viață, experiențele pe care le-a trăit și le trăiește sunt foarte valoroase pentru comunitate și pentru istoria Bucureștiului. I-aș mai zice să nu se teamă de eșec—din punctul meu de vedere, eșecul este doar una dintre presiunile, amenințările capitalismului pentru a-i convinge pe oameni să producă tot timpul plus-valoare.
Multe dintre visele pe care le avem sunt niște idealuri, construcții capitaliste, nevoi născute de acest sistem pentru a ne crea ideea că „dacă vrem, putem”, că „visele pot deveni realitate”, că „ține de noi și de voința noastră”. Nu, nu ține de noi, ține de acest sistem care este responsabil să ofere șanse egale cetățenilor săi, pentru ca aceștia să poată să-și trăiască decent viața și, eventual, să își permită să viseze. Nu, nu vom reuși să ne trăim visele, atât timp cât nu avem toți acces egal la resurse.
Solidaritatea și apartenența la un grup reprezintă mecanisme importante care ne pot ajuta să supraviețuim. Mă bucur că trupa PlayHood continuă să existe, deși realizez că, în lipsa unor finanțări constante, face un efort imens pentru a rezista.
În final, spune-ne, te rog, ce mentori sau modele ai avut și cum te-au influențat?
M-au inspirat multe persoane din viața mea, în principal femeile din familie care m-au crescut, iar pe lângă acestea, tovarășele și tovarășii care mi-au fost alături, au avut răbdare cu mine și m-au tratat cu afecțiune, încredere și respect.
Mulțumim, Andrei, și mult succes!
***
Cu Andrei Șerban a stat de vorbă Niko G. în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”) desfășurat de Fundația Amfiteatru. Niko G. este actriță, compozitoare și cântăreață rap care produce artă antirasistă și feministă.
Adolescenți și tineri creativi, care au crescut în cartierul bucureștean Ferentari, scriu articole despre cultura romă în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”), derulat de Fundația Amfiteatru. Aceștia beneficiază de îndrumare editorială specializată. „Avdives, khetanes” are ca scop consolidarea creșterii incluziunii și dezvoltarea premiselor pentru o calitate mai bună a vieții pentru copii de etnie romă din comuna Belin, județul Covasna, și zona urbană marginalizată Ferentari (sector 5, București).