Pentru Niko G, muzica lăutărească este parte din viața ei, din începutul său de carieră. Și-a dorit să cânte atât de mult și pentru că fratele ei, lăutar, o făcea foarte bine, bucurând oamenii la nunți și botezuri.
Doamna Elena Radu a fost prima care i-a încurajat pe acești tineri să-și exprime talentul artistic, și atât fratele, cât și Niko, au făcut parte din trupele de spectacol ale școlii lor. Treptat, acești tineri s-au obișnuit cu publicul și așa au început să concureze pentru inimile și urechile oamenilor.
În copilărie, Niko a mai avut ocazia să cânte de două ori muzică lăutărească și romani, alături de Damian & Brothers. Așa s-a născut și dorința ei de a reveni într-o bună zi pe scenă. Pentru Niko G, libertatea de a avea propria muzică înseamnă enorm, așa cum demonstrează și acest text despre una din figurile grele, legendare, ale muzicii lăutărești:
Grigoraș Dinicu (1889–1949), numit și lăutarul de geniu, a fost un violonist remarcabil și compozitor român, de etnie romă, din perioada interbelică. Minunăția carierei sale a constat în interpretarea vechilor partituri ale muzicii lăutărești și în tehnica sa instrumentală fără cusur. Prin doinele sale, horele și cântecele muzicii lăutărești, Grigoraș Dinicu a adus muzica clasică mai aproape de cea populară și mahalaua de oraș. Alexandru Vlahuță spunea despre compozitor: „Cine ascultă vioara lui Grigoraș aude și vede în același timp muzica”.
S-a născut în 1889 în mahalaua „Scaunelor” din București, pe strada Sfinților, și a trăit într-o familie iubitoare de muzică. Tatăl său, Ionică Dinicu, a fost un lăutar cunoscut, apreciat pe scenele internaționale, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica naistului și compozitorului Angheluș Dinicu și sora violoncelistului Dimitrie Dinicu.
Între anii 1902–1906, Grigoraș a studiat vioara și compoziția la Conservatorul din București. La examenul de absolvire, a cântat pe scena Ateneului Român solo-ul Concertului nr. 1 pentru vioară și orchestră de Niccolò Paganini, obținând Premiul I. Aici a cântat pentru prima dată și creația proprie „Hora staccato”, pentru care este recunoscut în întreaga lume.
Au urmat doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucțiunii Publice, unde a performat și ca solist-concertist. Pentru a-și putea continua studiile de muzică, a lucrat ca șef de taraf în restaurantul „Bufet”, iar ulterior, în restaurantul lui I.L. Caragiale, „Gambrinus”.
În anul 1913, semnează contractul cu restaurantul „Enescu”, unde avea să cânte vreme de 22 de ani. Aici el va cunoaște figuri importante ale culturii și muzicii românești, dar și nume mari de peste granițe, care veneau să-l asculte: George Enescu, Victor Eftimiu, I. Al. Brătescu-Voinești, Tony Bulandra și Victor Filotti. Acesta din urmă l-a invitat pe Grigoraș Dinicu la Budapesta, unde i l-a prezentat celui mai mare lăutar al Ungariei, Lacz Laczi. El l-a ascultat pe Dinicu și a spus: „Dacă eu sunt prințul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.
După Primul Război Mondial, Grigoraș Dinicu are parte de recunoaștere internațională, cântând împreună cu taraful său în restaurantele și pe scenele din Monte Carlo, Paris, Londra, din Austria, Polonia, Germania sau Statele Unite. La Londra, Grigoraș Dinicu este introdus drept „king of gypsy players and his band”. În Monte Carlo, se întâlnește cu George Enescu și Fritz Kreisler, ale cărui compoziții figurau deja în repertoriul său. La Paris, „Ciocârlia” cucerește publicul cosmopolit, iar el se întâlnește cu violonistul Jascha Heifetz, care îi cere permisiunea să transcrie „Hora staccato” ca piesă de concert.
În anul 1932, Dinicu se întoarce în țară, unde interpretează, împreună cu Orchestra Filarmonicii din București, Concertul în mi minor pentru vioară și orchestră de Felix Mendelssohn-Bartholdy. În paralel, cântă la restaurantul „Continental” piese de concert clasice de Franz Schubert, Johannes Brahms, Antonín Dvořák.
În anul 1937, Grigoraș Dinicu este invitat să cânte în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris, unde captivează vizitatorii pavilionului României. Întors la București, devine concert-maestru al orchestrei simfonice „Pro Arte”. În anul 1939, taraful lui Dinicu pleacă la New York împreună cu Maria Tănase, unde cântă timp de patru luni la restaurantul lui Jean Filipescu. Se întorc odată cu declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Artistul se stinge din viață în anul 1949, în urma unui diagnostic de cancer al laringelui.
***
Adolescenți și tineri creativi, care au crescut în cartierul bucureștean Ferentari, scriu articole despre cultura romă în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”), derulat de Fundația Amfiteatru. Aceștia beneficiază de îndrumare editorială specializată. „Avdives, khetanes” are ca scop consolidarea creșterii incluziunii și dezvoltarea premiselor pentru o calitate mai bună a vieții pentru copii de etnie romă din comuna Belin, județul Covasna, și zona urbană marginalizată Ferentari (sector 5, București).
Sursă imagine: www.wikipedia.org