Marian Ursan este fondator și director executiv al Asociației Carusel, dar și lector universitar al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din București. S-a implicat de tânăr în zona serviciilor sociale, mai întâi ca voluntar, iar din 1996 a lucrat ca activist în domeniul HIV/SIDA, căpătând o bogată experiență în dezvoltarea unor programe de reducere a riscurilor în rândul grupurilor vulnerabile și marginalizate. Marian cunoaște foarte bine cartierul Ferentari, iar răspunsurile lui la problemele cu care se confruntă oamenii de acolo sunt totodată un apel la auto-împuternicire și solidaritate de proximitate. O viziune pragmatică, despre care ne-a spus mai multe chiar Marian Ursan:
Sunteți liderul Asociației Carusel, o organizație dedicată sprijinirii persoanelor aflate în situații de vulnerabilitate, marginalizare sau excludere. Cum v-a venit ideea acestei asociații?
Ideea a venit foarte demult. Este practic un pas pe care l-am făcut în momentul în care mi-am dat seama că sunt foarte multe componente în tot ceea ce înseamnă intervenție socială. Perspectivele erau diferite la momentul respectiv, fie că vorbim despre partea de schimb de seringi, care nu conținea și alte elemente: mâncare, asistență socială, acces la servicii medicale, acces la tratamentul antiretroviral, partea de locuire…
Cumva, lucrând în domeniu, mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri care scapă sau n-a existat vreo intenție din partea cuiva să le pună împreună. Apoi, din foarte multe gânduri puse pe hârtie, s-a născut și povestea asta. Organizația are aproape 11 ani, dar, cumva, gândul acesta al meu e de dinainte.
Care sunt principalele probleme pe care doriți să le rezolvați?
Vorbim de vulnerabilități multiple și de o abordare care cumva să-i vizeze pe indivizii și comunitățile care se confruntă cu vulnerabilitățile respective. Avem în minte ideea de viață, de calitate a vieții, un concept foarte larg, dar o ducem în medii în care, de fapt, oamenii se luptă să supraviețuiască, să trăiască de pe o zi pe alta. Dar mi-am dat seama că și acolo putem să accentuăm ideea asta, fie că vorbim despre lucruri foarte punctuale (hrană, duș, frizerie, spălat de haine), fie de lucruri mult mai complexe (care înseamnă, de pildă, să te stabilizezi și să-ți găsești un loc de muncă).
Există o metodologie destul de ok, aș spune. Toate lucrurile astea sunt bine gândite și practic ce urmărim noi este să vedem cum putem diminua treptat riscurile despre care aminteam și, totodată, să pregătim oamenii/comunitățile să înceapă să se gândească sau să spere la mai mult în viață.
Credeți că trăim într-o societate care promovează și înțelege valorile solidarității și empatiei sau într-o societate care se chinuie încă să le descopere?
Trăim într-o societate care, de fapt, proiectează ceea ce gândesc și văd oamenii obișnuiți, oamenii, în general. Și dacă ăsta e nivelul nostru… n-aș face un pas înapoi, să spun că societatea nu vede, n-aude, nu se implică. Păi, până la urmă, și eu fac parte din societate. Elementele astea ale vieții sociale au legătură, în ultimă instanță, cu nivelul nostru de bunăstare (inclusiv emoțională). Și e foarte complicat, sau nu poți să trăiești într-o societate în care, în general, oamenii să uite de propriile greutăți și să dea pe-afară de-atâta empatie și solidaritate. Adică întotdeauna am fost rezervat și nu aș vrea să analizez sau să critic foarte tare societatea românească, în general. Că n-am de ce. Adică și oamenii ăia, la rândul lor, au propriile probleme. Au credite de plătit, au probleme cu copiii la școală, au probleme medicale și nu le pot rezolva, etc. Dar eu cred că există momente în care oamenii dau, într-adevăr, dovadă de super multă empatie. Pe circumstanțe. Vorbim despre Ucraina: românii au dat un semnal foarte ok, un semn bun, putem analiza de ce s-a-ntâmplat asta, cum s-a-ntâmplat asta…
Ca activist, ați lucrat cu persoane aflate în situații de risc exponențial. Care credeți că sunt efectele marginalizării sociale asupra persoanelor cu care ați lucrat?
Moartea, în ultimă instanță. Din păcate, unii oameni nici măcar de o moarte decentă nu au parte. Adică, în continuare, noi aflăm de oameni care au murit în boscheți, care au murit prin niște camere, prin niște case părăsite, prin niște subsoluri. Singuri, nemâncați, nespălați și nimeni care să stea lângă ei, să le zică o vorbă sau, nu știu… Deci, nici măcar de o moarte decentă nu pot beneficia oamenii. Astea-s efectele…
Cam cât de important credeți că este contactul direct cu aceste persoane?
Nu e vorba doar de contact. Cred că e important de stabilit o relație cu oamenii respectivi, o relație care, din păcate, așa cum se întâmplă, în general, în viață, durează până o stabilești. Durează mult până înțeleg oamenii ce poți să faci sau nu poți să faci tu. Durează până când oamenii capătă un soi de echilibru în relația cu tine și abia de atunci poți construi lucrurile, abia de atunci poți să te aștepți să existe o comunicare ok, în care oamenii să spună ce probleme au, cu ce se confruntă. Deci contactul ăsta e foarte important, dar dacă noi visăm că suntem în legătură cu nu știu câți oameni, nu înseamnă absolut nimic. Contează și calitatea relației respective, contactului respectiv.
Ați putea să spuneți dacă toată interacțiunea asta v-a oferit ceva în plan personal, vreo lecție?
Da. Tot timpul am avut senzația asta, dar, în timp, mi s-a părut urât să beneficiez tot eu, de ceva, din relația asta.
În peisajul bucureștean, cartierul Ferentari atrage cumva atenția pentru că însumează, dacă nu toate, măcar o bună parte din problemele menționate. Care este experiența dvs. cu acest cartier? Și care credeți că sunt cele mai vulnerabile segmente de populație aflate aici?
Lucrez în Ferentari de foarte mulți ani și cred că am ajuns să înțeleg niște lucruri de acolo. Nu înseamnă că n-am surprize. De fiecare dată când se întâmplă ceva diferit, am o mare surpriză. Cred că cea mai vulnerabilă categorie este cea a copiilor. De ce? Pentru că, în ultimă instanță, ei au o viață înainte și modul în care se întâmplă lucrurile în momentul de față o să-i influențeze, categoric, toată viața. Adică, vorbim despre copii care trăiesc, care dorm, care stau în niște spații complet neadecvate. Și vorbim aici despre umiditate, mucegai, violență, droguri, mizerie, tot ce vrei și ce nu vrei; despre faptul că nu au o alimentație adecvată dezvoltării lor.
Vorbesc despre motivele astea care țin de mediul imediat, care le influențează dezvoltarea biologică. Nu au modele în jurul lor, oameni care să-i inspire, care să fi făcut lucruri, care să-i determine pe ei să se gândească că e posibil să facă ceva. Nu au acces la educație, pentru că școala e gratuită doar în poveștile unora (în realitate, nu e)—și de aici, cu siguranță, decurge și modul în care ei se raportează la viață, la societate, la muncă, la orice.
Sunteți și lector universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, acolo unde vă ocupați tot de grupuri vulnerabile. Cum se îmbină perspectiva teoretică și activismul?
Se combină foarte bine, aș zice. Doar că uneori trebuie să am puterea să stau să mă gândesc la lucrurile care se întâmplă. Să mă gândesc, de exemplu, la niște teorii, ca să pot să explic studenților niște lucruri sau să-i întreb pe ei cum văd lucrurile. La facultate, studenții stau foarte bine la capitolul teoretic și pot vorbi cu mare ușurință, ore întregi, despre anumite aspecte. Însă blocajul apare pe stradă, acolo unde e nevoie de alte idei. Și atunci trebuie să umanizăm puțin toată componenta asta teoretică, ca ei să înțeleagă la modul cel mai simplu cum stau lucrurile. Atât.
Încercați să „sădiți” în studenții dumneavoastră anumite valori?
Da, desigur. Din acest motiv m-am dus acolo. Am simțit și eu, la un moment dat, în viață, nevoia asta de a planta tot felul de idei în mințile oamenilor. Deci da, fac asta, dar nu numai acolo. Fac asta și la Asociația Carusel, în continuare. Fac asta tot timpul.
Ce le-ați spune celor care provin din contexte familiale complicate și din zone marginalizate? Ce le-ați spune copiilor din Ferentari? Celor care au un vis și, din varii motive, îl găsesc dificil de urmat…
Le-aș spune să citească, dacă au unde și cum. Să citească, pur și simplu. Să reușească, astfel, să intre și în viețile altora care au vorbit despre lucruri, iar de acolo vor învăța. Ăsta e mesajul meu. Cred că doar ei își pot da seama de visele lor. În ultimă instanță, vorbim de un echilibru pe care trebuie să-l ai tu cu tine.
Fac o paranteză: la toate centrele comunitare, la adăpost, chiar și pe teren, noi avem cărți. Sună ciudat, poate, dar avem cărți. Și sunt oameni care ne mai cer câte o carte. La centrele comunitare și le pot lua ei singuri. M-am uitat și am văzut pe unul din rafturi Cel mai iubit dintre pământeni… mă gândeam, oare chiar o să ia cineva cartea asta?
Deși există discuții despre discriminare în spațiul public, România suferă încă masiv la acest capitol. Dacă vă uitați la ultimii 10-15 ani, care credeți că este principala cauză a acestei probleme sistemice? Și ce soluții vă puteți imagina împotriva discursului urii?
Doar educația este soluția. Atât. Dar, din nou, mă întorc la ideea de mai devreme, că educația nu e accesibilă oamenilor, în general. Nu este. Mai mult de atât nu am ce să mai spun…
Ce anume din cultura și identitatea romă credeți că ar merita promovat mai bine? De exemplu, în spațiul public, pentru ca oamenii să înțeleagă mult mai bine această minoritate etnică…
Cred că, în ultimăinstanță, romii ar trebui să se înțeleagă pe ei înșiși. Dacă vor, dacă pot. Iar restul nici că mai contează. Unii vor avea un discurs foarte ascuțit împotriva minorităților, în general, dar cred că, în ultimă instanță, ele trebuie să învețe cum să trăiască cu asta.
Ați declarat, la un moment dat, că v-ar plăcea să vă definească „grija pentru ceilalți semeni”? La ce v-ați referit?
Cred că între timp m-am răzgândit puțin. Cred că oamenii ar trebui să poarte de grijă celor din jurul lor, mă refer în primul rând la familie, prieteni, vecini. Cred că oamenii ar trebui să opereze în termeni de proximitate, când vorbim despre grijă, despre atenție, despre solidaritate. La urma urmei, dacă mesajul ăsta e foarte larg, cred că esența lui se pierde, în mare măsură. Cred că, în ultimă instanță, cel mai important e să răspunzi și tu la telefon când te sună familia, mai dai și tu un telefon, din când în când, treci pe-acasă, lucruri de genul ăsta…
Mulțumim!
„Le-aș spune copiilor din Ferentari să citească, dacă au unde și cum. Cred că doar ei își pot da seama de visele lor”—Interviu cu Marian Ursan, activist și sociolog.
Marian Ursan este fondator și director executiv al Asociației Carusel, dar și lector universitar al Facultății de Sociologie și Asistență Socială din București. S-a implicat de tânăr în zona serviciilor sociale, mai întâi ca voluntar, iar din 1996 a lucrat ca activist în domeniul HIV/SIDA, căpătând o bogată experiență în dezvoltarea unor programe de reducere a riscurilor în rândul grupurilor vulnerabile și marginalizate. Marian cunoaște foarte bine cartierul Ferentari, iar răspunsurile lui la problemele cu care se confruntă oamenii de acolo sunt totodată un apel la auto-împuternicire și solidaritate de proximitate. O viziune pragmatică, despre care ne-a spus mai multe chiar Marian Ursan:
Sunteți liderul Asociației Carusel, o organizație dedicată sprijinirii persoanelor aflate în situații de vulnerabilitate, marginalizare sau excludere. Cum v-a venit ideea acestei asociații?
Ideea a venit foarte demult. Este practic un pas pe care l-am făcut în momentul în care mi-am dat seama că sunt foarte multe componente în tot ceea ce înseamnă intervenție socială. Perspectivele erau diferite la momentul respectiv, fie că vorbim despre partea de schimb de seringi, care nu conținea și alte elemente: mâncare, asistență socială, acces la servicii medicale, acces la tratamentul antiretroviral, partea de locuire…
Cumva, lucrând în domeniu, mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri care scapă sau n-a existat vreo intenție din partea cuiva să le pună împreună. Apoi, din foarte multe gânduri puse pe hârtie, s-a născut și povestea asta. Organizația are aproape 11 ani, dar, cumva, gândul acesta al meu e de dinainte.
Care sunt principalele probleme pe care doriți să le rezolvați?
Vorbim de vulnerabilități multiple și de o abordare care cumva să-i vizeze pe indivizii și comunitățile care se confruntă cu vulnerabilitățile respective. Avem în minte ideea de viață, de calitate a vieții, un concept foarte larg, dar o ducem în medii în care, de fapt, oamenii se luptă să supraviețuiască, să trăiască de pe o zi pe alta. Dar mi-am dat seama că și acolo putem să accentuăm ideea asta, fie că vorbim despre lucruri foarte punctuale (hrană, duș, frizerie, spălat de haine), fie de lucruri mult mai complexe (care înseamnă, de pildă, să te stabilizezi și să-ți găsești un loc de muncă).
Există o metodologie destul de ok, aș spune. Toate lucrurile astea sunt bine gândite și practic ce urmărim noi este să vedem cum putem diminua treptat riscurile despre care aminteam și, totodată, să pregătim oamenii/comunitățile să înceapă să se gândească sau să spere la mai mult în viață.
Credeți că trăim într-o societate care promovează și înțelege valorile solidarității și empatiei sau într-o societate care se chinuie încă să le descopere?
Trăim într-o societate care, de fapt, proiectează ceea ce gândesc și văd oamenii obișnuiți, oamenii, în general. Și dacă ăsta e nivelul nostru… n-aș face un pas înapoi, să spun că societatea nu vede, n-aude, nu se implică. Păi, până la urmă, și eu fac parte din societate. Elementele astea ale vieții sociale au legătură, în ultimă instanță, cu nivelul nostru de bunăstare (inclusiv emoțională). Și e foarte complicat, sau nu poți să trăiești într-o societate în care, în general, oamenii să uite de propriile greutăți și să dea pe-afară de-atâta empatie și solidaritate. Adică întotdeauna am fost rezervat și nu aș vrea să analizez sau să critic foarte tare societatea românească, în general. Că n-am de ce. Adică și oamenii ăia, la rândul lor, au propriile probleme. Au credite de plătit, au probleme cu copiii la școală, au probleme medicale și nu le pot rezolva, etc. Dar eu cred că există momente în care oamenii dau, într-adevăr, dovadă de super multă empatie. Pe circumstanțe. Vorbim despre Ucraina: românii au dat un semnal foarte ok, un semn bun, putem analiza de ce s-a-ntâmplat asta, cum s-a-ntâmplat asta…
Ca activist, ați lucrat cu persoane aflate în situații de risc exponențial. Care credeți că sunt efectele marginalizării sociale asupra persoanelor cu care ați lucrat?
Moartea, în ultimă instanță. Din păcate, unii oameni nici măcar de o moarte decentă nu au parte. Adică, în continuare, noi aflăm de oameni care au murit în boscheți, care au murit prin niște camere, prin niște case părăsite, prin niște subsoluri. Singuri, nemâncați, nespălați și nimeni care să stea lângă ei, să le zică o vorbă sau, nu știu… Deci, nici măcar de o moarte decentă nu pot beneficia oamenii. Astea-s efectele…
Cam cât de important credeți că este contactul direct cu aceste persoane?
Nu e vorba doar de contact. Cred că e important de stabilit o relație cu oamenii respectivi, o relație care, din păcate, așa cum se întâmplă, în general, în viață, durează până o stabilești. Durează mult până înțeleg oamenii ce poți să faci sau nu poți să faci tu. Durează până când oamenii capătă un soi de echilibru în relația cu tine și abia de atunci poți construi lucrurile, abia de atunci poți să te aștepți să existe o comunicare ok, în care oamenii să spună ce probleme au, cu ce se confruntă. Deci contactul ăsta e foarte important, dar dacă noi visăm că suntem în legătură cu nu știu câți oameni, nu înseamnă absolut nimic. Contează și calitatea relației respective, contactului respectiv.
Ați putea să spuneți dacă toată interacțiunea asta v-a oferit ceva în plan personal, vreo lecție?
Da. Tot timpul am avut senzația asta, dar, în timp, mi s-a părut urât să beneficiez tot eu, de ceva, din relația asta.
În peisajul bucureștean, cartierul Ferentari atrage cumva atenția pentru că însumează, dacă nu toate, măcar o bună parte din problemele menționate. Care este experiența dvs. cu acest cartier? Și care credeți că sunt cele mai vulnerabile segmente de populație aflate aici?
Lucrez în Ferentari de foarte mulți ani și cred că am ajuns să înțeleg niște lucruri de acolo. Nu înseamnă că n-am surprize. De fiecare dată când se întâmplă ceva diferit, am o mare surpriză. Cred că cea mai vulnerabilă categorie este cea a copiilor. De ce? Pentru că, în ultimă instanță, ei au o viață înainte și modul în care se întâmplă lucrurile în momentul de față o să-i influențeze, categoric, toată viața. Adică, vorbim despre copii care trăiesc, care dorm, care stau în niște spații complet neadecvate. Și vorbim aici despre umiditate, mucegai, violență, droguri, mizerie, tot ce vrei și ce nu vrei; despre faptul că nu au o alimentație adecvată dezvoltării lor.
Vorbesc despre motivele astea care țin de mediul imediat, care le influențează dezvoltarea biologică. Nu au modele în jurul lor, oameni care să-i inspire, care să fi făcut lucruri, care să-i determine pe ei să se gândească că e posibil să facă ceva. Nu au acces la educație, pentru că școala e gratuită doar în poveștile unora (în realitate, nu e)—și de aici, cu siguranță, decurge și modul în care ei se raportează la viață, la societate, la muncă, la orice.
Sunteți și lector universitar la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, acolo unde vă ocupați tot de grupuri vulnerabile. Cum se îmbină perspectiva teoretică și activismul?
Se combină foarte bine, aș zice. Doar că uneori trebuie să am puterea să stau să mă gândesc la lucrurile care se întâmplă. Să mă gândesc, de exemplu, la niște teorii, ca să pot să explic studenților niște lucruri sau să-i întreb pe ei cum văd lucrurile. La facultate, studenții stau foarte bine la capitolul teoretic și pot vorbi cu mare ușurință, ore întregi, despre anumite aspecte. Însă blocajul apare pe stradă, acolo unde e nevoie de alte idei. Și atunci trebuie să umanizăm puțin toată componenta asta teoretică, ca ei să înțeleagă la modul cel mai simplu cum stau lucrurile. Atât.
Încercați să „sădiți” în studenții dumneavoastră anumite valori?
Da, desigur. Din acest motiv m-am dus acolo. Am simțit și eu, la un moment dat, în viață, nevoia asta de a planta tot felul de idei în mințile oamenilor. Deci da, fac asta, dar nu numai acolo. Fac asta și la Asociația Carusel, în continuare. Fac asta tot timpul.
Ce le-ați spune celor care provin din contexte familiale complicate și din zone marginalizate? Ce le-ați spune copiilor din Ferentari? Celor care au un vis și, din varii motive, îl găsesc dificil de urmat…
Le-aș spune să citească, dacă au unde și cum. Să citească, pur și simplu. Să reușească, astfel, să intre și în viețile altora care au vorbit despre lucruri, iar de acolo vor învăța. Ăsta e mesajul meu. Cred că doar ei își pot da seama de visele lor. În ultimă instanță, vorbim de un echilibru pe care trebuie să-l ai tu cu tine.
Fac o paranteză: la toate centrele comunitare, la adăpost, chiar și pe teren, noi avem cărți. Sună ciudat, poate, dar avem cărți. Și sunt oameni care ne mai cer câte o carte. La centrele comunitare și le pot lua ei singuri. M-am uitat și am văzut pe unul din rafturi Cel mai iubit dintre pământeni… mă gândeam, oare chiar o să ia cineva cartea asta?
Deși există discuții despre discriminare în spațiul public, România suferă încă masiv la acest capitol. Dacă vă uitați la ultimii 10-15 ani, care credeți că este principala cauză a acestei probleme sistemice? Și ce soluții vă puteți imagina împotriva discursului urii?
Doar educația este soluția. Atât. Dar, din nou, mă întorc la ideea de mai devreme, că educația nu e accesibilă oamenilor, în general. Nu este. Mai mult de atât nu am ce să mai spun…
Ce anume din cultura și identitatea romă credeți că ar merita promovat mai bine? De exemplu, în spațiul public, pentru ca oamenii să înțeleagă mult mai bine această minoritate etnică…
Cred că, în ultimăinstanță, romii ar trebui să se înțeleagă pe ei înșiși. Dacă vor, dacă pot. Iar restul nici că mai contează. Unii vor avea un discurs foarte ascuțit împotriva minorităților, în general, dar cred că, în ultimă instanță, ele trebuie să învețe cum să trăiască cu asta.
Ați declarat, la un moment dat, că v-ar plăcea să vă definească „grija pentru ceilalți semeni”? La ce v-ați referit?
Cred că între timp m-am răzgândit puțin. Cred că oamenii ar trebui să poarte de grijă celor din jurul lor, mă refer în primul rând la familie, prieteni, vecini. Cred că oamenii ar trebui să opereze în termeni de proximitate, când vorbim despre grijă, despre atenție, despre solidaritate. La urma urmei, dacă mesajul ăsta e foarte larg, cred că esența lui se pierde, în mare măsură. Cred că, în ultimă instanță, cel mai important e să răspunzi și tu la telefon când te sună familia, mai dai și tu un telefon, din când în când, treci pe-acasă, lucruri de genul ăsta…
Mulțumim!
Cu Marian Ursan a stat de vorbă Anca Văleanu – o talentată și optimistă tânără de 17 ani. Face actorie, cântă și se pregătește pentru o carieră în industria hotelieră. Din 2021 a început să scrie, primele ei articole fiind despre reușitele celor care au pornit cu puține șanse în viață și despre proiecte care ajută tineri din zone defavorizate.
Articolul face parte din proiectul “Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”), derulat de Fundația Amfiteatru, unde adolescenți și tineri creativi, care au crescut în cartierul bucureștean Ferentari, scriu articole despre cultura romă.
„Avdives, khetanes” are ca scop consolidarea creșterii incluziunii și dezvoltarea premiselor pentru o calitate mai bună a vieții pentru copii de etnie romă din comuna Belin, județul Covasna și zona urbană marginalizată Ferentari.
Proiectul este implementat de Fundația Amfiteatru în parteneriat cu Asociația de Dezvoltare Comunitară Belin pentru comuna Belin și de Fundația Amfiteatru în parteneriat cu Primăria Sectorului 5 București pentru Ferentari. Proiectul beneficiază de un grant în valoare de 856.678 € oferit de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Granturile SEE și Norvegiene în cadrul Programului Dezvoltare locală.