Alexia este o tânără de 17 ani care s-a implicat în proiectul „Avdives, khetanes” din pasiune pentru artă, socializare și cunoaștere. De câte ori are ocazia, ea participă la workshop-uri care o ajută să scape de inhibiții și să-și dezvolte calitățile.
Alexia se află în an terminal la un liceu bun, dintr-un alt cartier. Visul ei este să ajungă studentă la Arte. Pentru ea, ieșirea din logica existențială a Ferentariului se produce prin educație. Copil dintr-o familie de situație modestă, Alexia știe că este ea însăși, așa cum mărturisește, „un fel de soluție la toate aceste probleme”.
Despre cum este să trăiești cu această presiune, de pe azi pe mâine, și cum percepe o tânără din Ferentari viața cartierului, într-un interviu-portret cu Alexia Șerban.
Cum a fost pentru tine să crești într-o familie din Ferentari?
Înainte de despărțirea părinților mei naturali, nu pot spune că eram o familie înstărită. Nici săracă nu era ea, ci așa, modestă, descurcându-ne de la zi la zi. Nu aveam toate jucăriile din lume, dar mami încerca pe, cât posibil, să am o copilărie bună, o copilărie frumoasă.
Mama ta și-a refăcut viața. Cum te-a influențat acest lucru?
Mama s-a recăsătorit și acum stăm cu tatăl vitreg. Ne-am mutat unde stăm acum când aveam eu aproximativ 8 ani. Am făcut grădinița și școala aproape de casă și m-am obișnuit de mică în acest cartier. Nici acum, aproape de vârsta majoratului, mama nu mă lasă să vin noaptea singură acasă pentru că e un cartier periculos.
Cum se vede protecția autorităților prin ochii unui copil?
Prezența poliției este foarte slabă. Când a fost pus un gard pe un teren mai mare aici și avertismente privind amenzile, au luat și gardul și tot, gunoaiele tot acolo sunt. Poliția nu poate să facă absolut nimic, chiar dacă încearcă sau ceva. Au fost atâtea chestii, și bătăi, și altele. Poliția a venit, i-a luat, a doua zi același lucru.
Ce te deranjează cel mai tare la locul în care ai crescut?
Mă deranjează mai ales problema igienei cartierului. La mine, în Sălaj, unde stau eu, nu e chiar atât de rău. Dar dacă facem o comparație cu alt sector, să zicem Sectorul 2, unde am eu liceul… păi când am intrat prima oară la liceu și m-am dus și am văzut cât de curat era pe jos, nu-mi venea să cred. Nu vedeam un ambalaj, nu vedeam nimic. Cum e curat acolo, nu poate să fie și aici, în Ferentari? Ba sigur că se poate, dar e vorba de oameni.
Așadar, consideri că problemele încep de jos, chiar de la oameni…
Da. Dacă și locuitorii cartierului ar fi de acord să facă chestia asta, ar fi bine, dar nu contribuie cu absolut nimic. Sunt multe persoane ca mine sau alți copii de acolo care poate gândesc așa, să fie schimbare, să fie curat, să fie altfel, ca-n alt sector. Însă majoritatea adulților din cartier nu contribuie cu nimic. Problema se transferă apoi la copii, care încep să gândească precum acești adulți care-i educă. Ajung să aibă aceeași mentalitate ca ei. Și dacă le spui sau le oferi opțiunea de a fi altfel, te înjură, te amenință. Nici măcar nu își imaginează aceste opțiuni, că așa sunt ei.
Am înțeles. Ce altceva te mai deranjează?
Mai e o problemă, personală în acest caz: gălăgia! Eu când mă duc la mine la liceu în Sectorul 2, ador că nu e pic de gălăgie. Hai să zicem mașini, sau asta, dar n-am probleme cu ele. Iar în Ferentari, în fiecare zi, grătare, manele… și nu m-ar deranja dacă n-ar da așa tare, încât să se audă, prin termopane, până în camera mea. Nu vreau să mai simt pereții cum bubuie de la vecini că au ei chef de petreceri. Asta mă deranjează pe mine, personal, căci situația igienei pare ceva de neschimbat.
Când ai început să înțelegi lumea în care te-ai născut și crescut?
De mică am început să conștientizez toate chestiile astea. Mami mă punea în fiecare zi să mă spăl pe mâini. Eu îi spun așa, în glumă, că are OCD pe curățenie, că ea nu suportă mizeria. Ea m-a făcut să conștientizez chestia asta. Și în pandemie am folosit, datorită ei, o grămadă de dezinfectant.
O descrii pe mama ta ca pe unul din adulții responsabili. Care anume crezi că sunt visurile ei?
Adulții ca mama își doresc o viață mai bună pentru copiii lor, ba chiar să reușească în viață cât să-și permită să ajungă într-un cartier mai ok, unde să fie liniștiți. Undeva modest, cum am fost întotdeauna, dar împreună și liniștiți. Mie îmi convine dacă am un acoperiș deasupra capului, nu trebuie să fie casă mare sau vilă. Doar să fie mai bine ca aici.
Unde vrei să te oprești? Sau unde vrei să ajungi?
Visul meu e să dau la facultate, ca mai târziu să pot să fac și bani și să-mi ajut familia. Din acest punct de vedere, sunt eu însămi un fel de soluție la aceste probleme. Cel puțin trebuie să mă privesc și așa. De asta mă și chinui să iau bacul și pun destul de multă presiune pe mine. Depinde și de noroc.
Ce ne poți spune despre tatăl natural, cum ți-a influențat el destinul?
Tatăl meu biologic este pictor amator. Nu mai merg așa des la el pentru că am crescut și am alte responsabilități, dar am moștenit chestia asta cu pictura de la el, de mică. Pictam, mă uitam la el și pur și simplu se întâmpla, cum se zice, din mână.
Deci ai moștenit o anumită pasiune artistică. Ce îți place să desenezi sau pictezi?
Îmi place mai mult să schițez, să desenez așa, când am eu chef, când am inspirație. Pe pereți am o grămadă de desene, de la tablouri, la chestii pe care le fac eu, așa, mai ciudate. Le consider bune pe cele la care mă străduiesc. Nu sunt o persoană care are foarte multă răbdare. Încerc dintotdeauna să schimb asta, dar nu pot întotdeauna. Îmi dau seama că asta n-o să mă prea ajute. Am vrut să dau la Tonița la liceu, m-am panicat, și nu am luat notele necesare. M-am descurajat puțin. Dar cred că notele nu ne definesc…
Consideri că sistemul educațional actual te ajută să-ți urmezi și cizelezi pasiunile?
Nu prea. Ar trebui, dacă îți place, să zicem, engleza, să te lase să fii bun la engleză. Nu să-ți bage pe gât toate materiile, unele care nu îți sunt de niciun folos. Sistemul de liceu mi se pare foarte prost structurat. Mie îmi place engleza. La celelalte materii învăț, cum se spune, de nevoie. Învăț pentru o medie anuală de 9. Pe mine mă trage în jos matematica, iar anul acesta, în clasa a XI-a, m-am descurajat puțin, pentru că mi-a scăzut media. Devine foarte greu și dacă nu am plăcere… așa cum vorbeam și cu un domn profesor, nu poți să pui o persoană căreia îi place engleza, îi place arta, îi place tot ce ține de Occident, de alte țări, într-o situație imposibilă. Una în care să-i zici că nu vrea. Nu că nu vrea, dar nu poate.
Un sistem care nu pare preocupat de individualitate, de unicitate. De unde poate veni schimbarea?
Din interior. Când o persoană are înclinații artistice puternice, nu poți s-o chinui la nesfârșit cu integrale. Trebuie s-o pregătești cumva pentru chemarea ei, pentru ceea ce o s-o ajute în viață. Se poate chinui, chiar ani de zile, dar nu va învăța niciodată. Sunt profesori care te întreabă de ce ești pe profilul ăsta, dacă îți place arta? Păi pentru că așa am căzut la redistribuire, așa e sistemul și nu s-a putut altfel.
Care sunt sursele tale predilecte de inspirație?
Îmi place să mă uit pe Instagram. Îmi place stilul softcore aesthetic și-mi place și să mă îmbrac așa, dacă pot. Îmi place și să postez pe Instagram chestii de genul ăsta și să desenez chestii din astea și să mă comport așa. Îmi place stilul ăsta!
Ce alte pasiuni mai ai?
Îmi place și să citesc, dar îmi place doar genul ăla horror. Și la filme și la seriale, asta e. Nu-mi place altceva.
Îmi plac cei de la The Neighborhood, îmi place melodia „Swim” de la Chase Atlantic (inclusiv artistul), îi ascult și pe cei de la Arctic Monkeys. Îmi place și „Soare cu dinți” (Robin and the Backstabbers) și am un playlist pe Spotify numai cu ele și le ascult mereu.
Îmi place Van Gogh, stilul lui. Îmi place să mă uit pe Pinterest, de unde mă inspir pentru schițe și picturi.
Postez pe contul Instagram @inluvwally.
Îți mulțumesc și îți urez de pe acum succes la Bac și admitere!
***
Cu Alexia a stat de vorbă Vlad Roșianu în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”) desfășurat de Fundația Amfiteatru. Vlad Roșianu are 18 ani și este pasionat de fotografie. A crescut în cartierul Ferentari și în timp ce își urma pasiunile în cadrul trupei de teatru PlayHood și învăța pe cont propriu să devină fotograf profesionist, lucra ca vânzător la supermarket pentru a-și putea continua școala.
***
Adolescenți și tineri creativi, care au crescut în cartierul bucureștean Ferentari, scriu articole despre cultura romă în cadrul proiectului „Avdives, khetanes” (trad. „Astăzi, împreună”), derulat de Fundația Amfiteatru. Aceștia beneficiază de îndrumare editorială specializată. „Avdives, khetanes” are ca scop consolidarea creșterii incluziunii și dezvoltarea premiselor pentru o calitate mai bună a vieții pentru copii de etnie romă din comuna Belin, județul Covasna și zona urbană marginalizată Ferentari (sector 5, București).